În România, statul cumpără construcții printr-un sistem — achizițiile publice, derulate pe SEAP — care, pentru o mare parte a pieței, încununează prețul cel mai mic.
Și tot statul tocmai a scris un altul — CATUC — care spune că adevăratul cost al unui proiect nu e oferta, ci întregul, până la capăt.
Citește-le pe cele două împreună și obții un adevăr incomod: oferta cea mai ieftină de pe SEAP este, în chiar logica CATUC, adesea cel mai scump proiect.
Ce premiază SEAP
Legea achizițiilor permite ca oferta câștigătoare să fie stabilită prin „prețul cel mai scăzut” — iar pentru mare parte din lucrări, acesta rămâne criteriul dominant. Există excepții importante: pentru infrastructura de transport trans-europeană, drumurile județene și serviciile intelectuale complexe, legea interzice prețul minim și impune „cel mai bun raport calitate-preț”, cu prețul cântărind cel mult 40%.
Dar în afara acestor categorii, cultura prețului minim domină. Iar acolo unde se folosește raportul calitate-preț, prețul poate cântări în continuare până la 60%.
Cu alte cuvinte: sistemul optimizează, cel mai des, oferta. Nu proiectul.
Ce spune CATUC
CATUC, la articolul 475, definește valoarea proiectului ca fiind valoarea execuției plus toate costurile asociate până la predarea construcției.
Costul nu mai e oferta. E întregul.
Iar de aici decurge o consecință pe care sistemul de achiziții o ignoră: oferta cea mai ieftină — cea care taie rezerve, subestimează, sacrifică din calitate ca să câștige — devine, pe ciclul de viață, cea mai scumpă. Prin întârzieri. Prin corecții. Prin vicii. Prin exploatare costisitoare.
Contradicția din inima statului
Avem, deci, două sisteme ale aceluiași stat, cu filozofii opuse.
Unul optimizează oferta. Celălalt, proiectul. Unul premiază cel mai mic număr de pe hârtie. Celălalt spune că acel număr e o iluzie.
Și, cel mai grav: câștigătorul la preț minim este, de multe ori, exact câștigătorul selecției adverse — cel care a subevaluat, nu poate livra și va eșua. Adică exact firma pe care logica costului total din CATUC o demască.
Statul cumpără, la preț minim, tocmai proiectele pe care CATUC a fost scris ca să le prevină.
Două tabere, o singură întrebare adevărată
→ „Prețul cel mai mic protejează banul public”: e transparent, măsurabil, greu de contestat; orice altceva deschide ușa arbitrarului.
→ „Prețul cel mai mic e cea mai scumpă iluzie”: protejează bugetul de azi și sabotează bugetul de mâine; ceea ce economisești la atribuire plătești înzecit la execuție și în exploatare.
Întrebarea pe care o las deschisă: în ce sistem crede, de fapt, statul — în cel care plătește cel mai puțin astăzi, sau în cel care costă cel mai puțin la final?
Concluzie
Până când SEAP și CATUC nu vor vorbi aceeași limbă, statul va continua să cumpere, la prețul cel mai mic, exact proiectele pe care noul Cod a fost scris să le împiedice.
Nu e o problemă de rea-voință. E o schizofrenie instituțională: o mână scrie „cost total”, cealaltă semnează „preț minim”. Iar între ele, plătim diferența cu toții.
Material RCGF, raportat la Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice (criteriile de atribuire, art. 187) și la CATUC (art. 475 – valoarea totală a proiectului). Prețul cel mai scăzut rămâne permis pentru numeroase categorii de contracte, fiind însă interzis pentru cele expres exceptate de lege.
Cursuri: Management de Proiect în Construcții · Expert Legislația CATUC.