E una dintre cele mai tăcute convenții din construcțiile românești, și una dintre cele mai răspândite. Un specialist atestat — responsabil tehnic cu execuția, diriginte, verificator de proiecte — își pune numele pe cinci, zece, douăzeci de proiecte în același timp. Pe unele a fost. Pe multe, nu. Semnătura lui e reală; prezența lui, mai puțin.
Nimeni nu se preface că nu știe. Firma avea nevoie de un atestat pe care nu-l avea; specialistul avea un atestat și un tarif; semnătura s-a închiriat. Pe hârtie, fiecare proiect avea omul lui. În realitate, zece proiecte împărțeau același om, iar omul nu putea fi, fizic, în zece locuri.
A mers decenii la rând. Și a mers dintr-un motiv simplu: semnătura nu spunea unde și când ai fost. Spunea doar că ai semnat.
De ce a mers semnătura închiriată
O semnătură olografă, pusă pe un document static, e o afirmație fără coordonate. Nu are oră, nu are loc verificabil, nu se confruntă cu nimic. „Am verificat” — dar când, și față de ce? „Răspund tehnic” — dar unde ai fost la faza determinantă?
Trei lucruri făceau închirierea posibilă. Semnătura era fără coordonate (nu știai când și unde). Era fără confruntare (nu se punea lângă altceva care să o verifice). Și era fără preț personal real (răspunderea rămânea teoretică, rareori ajungea la omul care semnase). Pe aceste trei absențe, un singur atestat putea acoperi un întreg județ.
CATUC nu interzice pe nimeni să semneze. Face altceva: umple cele trei absențe.
Ce schimbă CATUC — fără să-ți numere proiectele
Întâi, semnătura capătă coordonate. Devine electronică și calificată, cu marcă temporală (art. 137–139, pe temeiul Legii 214/2024 și al Regulamentului eIDAS). Nu mai spune doar „eu am semnat”. Spune „eu, la ora aceasta, în acest document, în acest flux”. Semnătura ta începe să aibă un ceas.
Al doilea, semnătura intră în confruntare. Sistemul e interoperabil, documentele se verifică încrucișat. Iar la fazele determinante, continuarea lucrării cere convocarea factorilor și acordul scris de continuare (art. 452) — adică o urmă datată și localizată a cine a fost acolo. Când două șantiere diferite au faze determinante în aceeași zi, iar numele tău e pe amândouă, nepotrivirea nu mai e invizibilă. E înregistrată.
Al treilea, semnătura capătă preț personal. Specialiștii atestați au obligația de a încheia asigurare de răspundere civilă profesională, pe durata exercitării (art. 556). Iar răspunderea nu mai e teoretică: verificatorul, expertul, proiectantul răspund pentru viciile ascunse pe un interval de zece ani (art. 556 și urm.). Semnătura închiriată devine, dintr-odată, o poliță pe numele tău și o răspundere de un deceniu — pe fiecare dintre cele douăzeci de proiecte.
Pune-le cap la cap și semnătura ta nu mai spune „că ai semnat”. Spune: „eu, personal, asigurat, am fost responsabil aici, la această dată, timp de zece ani.” De douăzeci de ori. Simultan.
Fisura, exact
Iat-o: nu poți fi în două locuri deodată — dar semnătura ta trasabilă pretinde acum că ai fost în douăzeci. Iar sistemul care te pune pe toate are cum să compare datele. La prima suprapunere — două faze determinante în aceeași zi, în două județe, cu aceeași semnătură — întrebarea devine inevitabilă și foarte concretă: pe care dintre ele ai fost?
Să fiu corect, ca să nu alunecăm în exagerare: CATUC nu-ți numără proiectele și nu stabilește un plafon de „atâtea semnături pe an”. Nu există un buton care interzice. Ce se schimbă e natura semnăturii: din afirmație fără coordonate, devine angajament cu oră, loc, asigurare și răspundere pe zece ani. Nu închirierea e interzisă. Devine, pur și simplu, imposibil de susținut — pentru că fiecare semnătură cere o prezență pe care o poți dovedi, nu doar afirma.
Cui îi folosește
Celor care chiar sunt pe șantier. Dirigintelui care își acoperă efectiv proiectele, verificatorului care chiar verifică, RTE-ului care chiar e acolo la fazele determinante. Ani de zile, ei au pierdut în fața celor care își vindeau numele mai ieftin, tocmai pentru că nu „livrau” o semnătură — livrau prezență, care costă mai mult.
CATUC inversează avantajul. Prezența reală — lucrul pe care ei îl aveau și care nu se vedea în dosar — devine lucrul care se poate dovedi. Iar ubicuitatea pe hârtie devine lucrul care se poate dezminți. Nu e o favoare. E terenul, în sfârșit, nivelat între cine era acolo și cine doar figura.
Iar pentru cel care și-a închiriat numele, ieșirea există și ea, dar nu mai e un tarif pe semnătură. E să semneze doar unde este, și să fie unde semnează. Mai puține semnături, dar reale. Prezență, nu omniprezență.
Două tabere, o singură întrebare adevărată
→ Tabăra „semnătura e o formalitate”: pui numele, bifezi cerința, restul se rezolvă; atestatul e un drept de a semna, nu o obligație de a fi prezent.
→ Tabăra „semnătura e o prezență asumată”: din momentul în care are oră, loc, asigurare pe numele tău și răspundere de zece ani, iar documentele se confruntă între ele, o semnătură fără prezență nu mai e un venit — e o datorie datată, care așteaptă prima suprapunere.
Diferența dintre cele două nu se vede în ziua în care semnezi. Se vede peste ani, când cineva pune două documente alături și întreabă simplu: „la 14 martie, la ce fază determinantă ai fost — la cea din Brăila sau la cea din Cluj?“.
Întrebarea pe care o las deschisă
Semnătura închiriată a fost, decenii la rând, o convenție tolerată, pentru că era o afirmație fără coordonate. Acea afirmație e pe cale să capete oră, loc, asigurare și o memorie de zece ani.
Așa că întrebarea nu mai e pe câte proiecte apare numele tău. Este alta, și o las celor care își pun semnătura în aceste luni:
Pe câte dintre ele poți dovedi, peste zece ani, că ai fost cu adevărat acolo?
Material RCGF, raportat la textul CATUC (Legea nr. 169/2026): autorizarea și atestarea tehnico-profesională a specialiștilor și dreptul de semnătură (art. 382); asigurarea de răspundere civilă profesională a specialiștilor atestați/autorizați (art. 556); răspunderea pentru viciile ascunse pe 10 ani (art. 556 și urm.); convocarea factorilor și acordul scris de continuare la fazele determinante (art. 452); semnătura electronică calificată, marca temporală și interoperabilitatea sistemelor (art. 137–139, cu trimitere, prin art. 581, la Legea 214/2024, Regulamentul eIDAS 910/2014 și Legea 242/2022). Nuanță de rigoare: CATUC nu stabilește un număr maxim de proiecte pe care un specialist le poate semna și nu „interzice” automat exercitarea pe mai multe șantiere; articolul descrie modul în care semnătura calificată datată, asigurarea personală, răspunderea decenală și verificarea încrucișată fac vizibilă distanța dintre prezența pretinsă și cea reală. Regimul concret al exercitării profesiei se completează cu reglementările specifice fiecărei funcții.
Curs: Expert Legislația CATUC.