Sunt clauze din CATUC care se citesc ca o formalitate și se aplică peste cinci ani. Și sunt clauze care se aplică în ziua în care intri pe șantier. Asigurarea de răspundere civilă e din a doua categorie — și tocmai de aceea merită privită de aproape.
Pentru că, între ce cere Codul și ce poate livra realitatea de azi, e o distanță pe care cineva trebuie să o acopere. De regulă, cel care semnează.
Ce cere, exact, art. 556
Articolul 556 nu lasă loc de interpretare asupra faptului că asigurarea e obligatorie. Lasă loc de interpretare asupra a cât și a lui cum. Iar acolo e toată problema.
Codul cere, în straturi
Proiectanții și consultanții — asigurare de răspundere civilă profesională pe durata contractului (alin. 1). Antreprenorii în construcții — asigurare pentru lucrările de construcții-montaj „care să acopere riscurile” (alin. 4). Iar apoi, miezul dur: cine realizează lucrări de construire pe seama altora trebuie să încheie o asigurare pentru viciile privind cerințele fundamentale de calitate, „ivite într-un interval de 10 ani de la recepția la terminarea lucrării, la un nivel care să acopere riscurile asociate” (alin. 5). Iar dezvoltatorii și executanții — o asigurare de răspundere civilă „pentru 10 ani care garantează repararea daunelor ce apar după recepția lucrărilor” (alin. 7).
Și, în fine, propoziția care transformă totul dintr-o obligație abstractă într-o poartă foarte concretă. Alin. (8): „Asigurările executanților și dezvoltatorilor trebuie obligatoriu prezentate la începerea lucrărilor de construire.”
Nu la recepție. Nu pe parcurs. La începere. Fără poliță, nu pornești legal.
Prima problemă: „un nivel care să acopere riscurile” — dar care nivel?
Recitiți alin. (5). Asigurarea trebuie să fie „la un nivel care să acopere riscurile asociate”.
E un standard, nu o cifră. Cât înseamnă „un nivel care să acopere riscurile” pentru un bloc de zece etaje? Dar pentru un spital? Dar pentru un pod? Codul nu spune. Nu dă un plafon minim, nu dă o metodă de calcul, nu trimite la un barem.
Comparați cu devizul, unde CATUC își recunoaște singur nevoia de normă și trimite expres la un ordin de ministru. La asigurare, nici măcar atât: standardul rămâne deschis, la aprecierea părților și a asigurătorului. Iar un standard deschis, într-o obligație legală de care depinde începerea lucrărilor, nu e flexibilitate. E incertitudine — și incertitudinea, în construcții, se plătește.
Pentru autoritatea contractantă, întrebarea e imediată: ce nivel de asigurare ceri în documentația de atribuire, ca să fie „suficient” în sensul legii, fără să fie disproporționat și atacabil? Pentru antreprenor: la ce plafon închei polița, ca să nu descoperi la primul viciu că „nivelul” tău nu acoperea, de fapt, riscul?
A doua problemă: produsul de pe piață. Există decenala?
Aici e partea de care aproape nimeni nu vorbește, pentru că nu e o problemă de text de lege, ci de piață.
Alin. (5) și (7) cer, în fond, o asigurare decenală — acoperire pentru vicii pe zece ani de la recepție. E un instrument clasic în alte țări (garanția decenală franceză e modelul), dar pe piața românească asigurarea decenală de construcții, la scara și în forma pe care le presupune CATUC, nu e un produs matur, larg disponibil și standardizat.
CATUC trimite, corect, la asigurători autorizați de ASF (alin. 6). Dar a trimite la ASF nu creează produsul. O poliță pe zece ani, care acoperă vicii de structură apărute târziu, presupune modele actuariale, capacitate de reasigurare și un apetit al pieței care nu apar pentru că o lege le cere — apar când piața are timp, date și un cadru clar să le construiască.
Iar aici lipsește și puntea. Regimul tranzitoriu al Codului (art. 577) rezolvă, punctual, alte lacune — pentru fundamentarea costurilor, de pildă, spune expres că, „până la operaționalizarea sistemului privind indicii de referință”, se folosește legislația veche. Pentru asigurare, o asemenea punte nu există. Obligația de la alin. (8) e imediată și necondiționată — cu atât mai mult cu cât art. 575 alin. (2) spune că „aplicarea [Codului] nu este condiționată de adoptarea legislației secundare sau terțiare.”
Deci: obligație de azi, standard nedefinit, produs incomplet și nicio amânare permisă. Cine acoperă diferența?
De ce e o problemă de execuție, nu doar de birou
Fiindcă alin. (8) o leagă de începerea lucrărilor, această clauză nu e o pagină de dosar care se poate rezolva mai târziu. E un întrerupător.
Imaginați scenariul, deloc teoretic: contract semnat, amplasament predat, echipe gata. Dar polița decenală „la un nivel care să acopere riscurile” fie nu se găsește la plafonul cerut, fie se găsește la un preț care nu era prins în ofertă. Ce faci? Nu începi — și intri în întârziere. Sau începi fără poliță conformă — și execuți în afara legii, cu tot ce înseamnă asta la prima verificare, la prima daună, la recepție.
Și mai e un efect, mai tăcut: costul. O asigurare decenală reală, pe zece ani, nu e ieftină. Dacă nimeni nu i-a spus ofertantului la ce nivel s-o calculeze, ofertantul fie o subestimează — și pierde bani sau riscă neconformitatea — fie o supraestimează defensiv — și devine necompetitiv. În ambele cazuri, incertitudinea din text se transformă în distorsiune în ofertă.
Două tabere, o singură întrebare adevărată
→ Tabăra „e doar o formalitate de asigurare”: se încheie o poliță RC obișnuită, ca până acum, se bifează cerința și se începe lucrarea; detaliile se rezolvă pe parcurs.
→ Tabăra „e o obligație reală, fără infrastructură reală”: o poliță RC anuală obișnuită nu e o decenală; alin. (5) și (7) cer acoperire pe zece ani pentru vicii, la un nivel nedefinit, printr-un produs care abia se conturează — iar a bifa cerința cu ce ai la îndemână nu înseamnă a o îndeplini, ci a amâna descoperirea că nu ai îndeplinit-o.
Diferența dintre cele două tabere se vede abia peste ani — la primul viciu apărut la al optulea an de la recepție, când cineva caută polița care ar fi trebuit să acopere și descoperă ce acoperea, de fapt.
Întrebarea pe care o las deschisă
CATUC face un lucru sănătos: mută răspunderea pentru calitate dincolo de recepție, pe zece ani, și o leagă de o asigurare. E, în principiu, exact protecția de care beneficiarul și publicul au nevoie.
Dar o obligație e reală doar în măsura în care poate fi îndeplinită. Iar aici întrebarea nu e dacă vrem asigurarea decenală — o vrem. Întrebarea e: cine îmi spune la ce nivel s-o închei, și cine mi-o vinde, în ziua în care legea îmi cere s-o prezint ca să pot începe?
Până la un răspuns, „prezentată obligatoriu la începerea lucrărilor” rămâne o cerință clară pentru un obiect încă neclar. Iar între claritatea cerinței și neclaritatea obiectului, riscul nu dispare. Doar își schimbă adresa — și ajunge, ca de obicei, la cel care semnează.
Material RCGF, raportat la textul CATUC (Legea nr. 169/2026): obligațiile de asigurare de răspundere civilă profesională și pentru lucrări, inclusiv asigurarea pentru vicii ivite într-un interval de 10 ani de la recepție „la un nivel care să acopere riscurile asociate” și asigurarea de răspundere civilă pentru 10 ani a dezvoltatorilor și executanților (art. 556 alin. 1, 4, 5, 7), încheierea la asigurători autorizați ASF (alin. 6) și obligația de prezentare a asigurărilor la începerea lucrărilor (alin. 8); definițiile antreprenorilor (art. 452-453); aplicarea automată a Codului, necondiționată de legislația secundară sau terțiară (art. 575 alin. 2); absența, pentru asigurare, a unei punți tranzitorii de tipul celei prevăzute pentru fundamentarea costurilor (art. 577). Observația privind maturitatea produsului de asigurare decenală pe piața românească este o evaluare de context, nu un text al Codului. Nivelul concret al asigurării și cerințele din documentația de atribuire depind de reglementarea ASF și de legislația achizițiilor publice.
Curs: Expert Legislația CATUC.